Pe jos, singur

Dacă spun că-s singur nimeni nu mă crede,
Multă lume vede doar după tipar,
Numai Cerul știe, numai el mă vede
Cum îmi trece timpul, cât sunt de bizar.

Între două vorbe lacrima se șterge,
Însă în privire umbra-i e contur,
Când o cugetare într-un punct converge
Adunând detalii de jur împrejur.

Prins între detalii, uit de amănunte,
Uit să dau valoare pasului firesc,
Uit să am, ca alții, tâmplele cărunte
Și să-mi spun într-una că îmbătrânesc.

Ochii-mi urcă-n Ceruri și privesc la stele,
Pe orizontală mai ușor le văd,
Văd, pe întuneric, umbrele rebele
Și-ncotro se-ndreaptă sigur întrevăd.

Oamenii-mi adună viața-ntr-o poveste,
Mai întotdeauna pe modelul lor,
Zvonuri vin, grăbite, vise să-mi conteste
Și să mă consacre ca tăinuitor.

Rar de mai există cel care acceptă
Că prin a fi vesel eu arăt că-s trist,
Parcă-ntreaga lume a ajuns adeptă
A meschinăriei vieții de artist.

Eu vă spun că-s singur, voi puteți alege,
De spun adevărul ori sunt mincinos,
Va veni o vreme când veți înțelege
Cum se vede viața când o mergi pe jos.

Și dacă toate...

Și dacă toate-s să se-ntâmple
Și se întâmplă cu un rost,
Îmi iert durerile din tâmple
Și uit trecutul care-a fost.

Și azi cum știu că e urmarea
A tot, văzut ori nevăzut,
Mă simt totuna cu-ntâmplarea
Și timpul ei neprevăzut.

Și dacă pe din două-s toate
Și-n viitor e ca-n trecut,
Fără să știu cât de mai poate,
Încep să cred în absolut.

Și azi, când litera-mi descrie
Ceva ce cred că s-a-ntâmplat,
Știu că va fi curând să fie
Realul pur, neconturbat.

Și dacă toate îmi sunt date,
Și ies așa cum este dat,
Aleg să le-mplinesc pe toate
Să fiu, de-i cazul, vinovat...

Rar, puțin...

Tot spun că mor puțin câte puțin
În modul cel mai simplu și firesc,
De-aceea n-am opriri, nu mă abțin,
Să mă implic în viață, să iubesc.

În modul cel mai simplu și firesc
Scot la lumină teme din sertare
Să mă implic în viață, să iubesc
Direct, oricând, din pură întâmplare.

Scot la lumină teme din sertare
Din timpuri ce, se pare, au avut,
Direct, oricând, din pură întâmplare,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut.

Din timpuri ce, se pare, au avut
Coincidența marilor dileme,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut
A fost urmarea micilor probleme.

Coincidența marilor dileme,
E chiar potopul lacrimei arzând,
A fost urmarea micilor probleme,
Ce m-au făcut să mor, din când în când.

Scris și dat

Mă întreb mereu
Dacă tu și eu,
Vom avea un mâine ca în vis...
N-am nici un răspuns,
Dar îmi e de-ajuns,
În concret ce-i scris rămâne scris.

De-ți ai visul viu
Nu pot eu să știu,
Nici nu pot să știu ce ai visat...
Tu m-ai cunoscut,
Eu recunoscut,
Dar de unde încă n-am aflat.

Dacă speri sau nu
Poți să spui doar tu,
Numai tu știi ceea ce ai vrut...
Când suntem doar noi
Faci din viața-n doi
Altă zi și-un altfel de-nceput.

Eu nu-ți cer nimic,
Nici nu mă complic,
Viața e așa cum ni s-a dat...
Orice vom dori,
De ne vom iubi,
Cerul ne va fi înseninat.

Model prin amintiri

Eu îmi trăiesc aducerile-aminte
Într-un prezent ce n-are un trecut,
Doar că îl fac, prin jocul de cuvinte,
Să nu devină un imbold acut.

Trăirile sunt vii, cu amănunte
Prinse-n detaliul unui fin contur,
Ce pot, într-adevăr, să se confrunte
Cu orice tentativă de sperjur.

Şterse nu sunt de nici o-nvăţătură,
Nimic nu pot să iau, să pun în loc,
Amprenta lor e clară semnătură
Şi rostul lor e fără echivoc.

Au scos, fără tăgadă, la lumină
Trecând prin ape ce-au spălat idei,
Prin focuri ce au ars din rădăcină
Principii mari transpuse cu temei.

Nici un orgoliu nu le poate-nvinge,
Nici dogmele nu mi le duc la fund,
Că numai ele mă mai pot convinge
Când e nevoie tainic să le-ascund.

Imagini clare viu se colorează,
Nici o nuanţă nu e de alt fel,
Şi amintirea mi-e ţinută trează
Lăsându-mă a-mi fi, mereu, model.

Începutul ca şi joc

Începe amintirea să mă doară,
Amurgul vieţii bate-ncet la geam,
Să îl aud de-o vreme îmi doream,
Şi teamă-mi e că dat îi e să moară.

Am tot visat atât de multă vreme
Că voi primi de undeva un semn,
Măcar discret, de nu se vrea solemn
Că viaţa mi se trece spre extreme.

Începe înserarea să m-apese,
Stelele cad trecând prin dreptul meu,
De parcă-mi spun c-ar trebui şi eu
Să intru-n jocul lor fără să-mi pese.

Numindu-le pe toate simple stele,
Cu gândul înspre viaţă m-am lăsat
Şi seamă nu am luat nicicând la ele
Când le vedeam pe ceru-nseninat.

Începe gândul să mă contrazică,
Dându-mi exemplu tot ce eu am zis,
Voind să ştiu că lumea e prea mică
De-ajung să cred în jocu-i indecis.

Jucându-mă, am tălmăcit cuvinte,
Le-am explicat prin fapte şi idei
Care, uşor, mi-au luat-o înainte
Şi-au devenit peniţă de condei.

Încep idei să-mi vină, să-mi tot vină,
Chiar dacă amintirile mă dor,
Pe înserate tot mai e lumină,
Ca să nu am nici gând că pot să mor.

Noaptea, în doi

Am rătăcit în doi pe drum de noapte
Şi m-ai luat la tine-n multe vise,
Dar ai uitat şi au rămas promise
Pentru o-ntreagă viaţă alte fapte.

În noapte-mi eşti tu cea adevărată,
Şi-n şoapte-mi juri o dragoste eternă,
Dar dimineaţa-i goală a ta pernă
Şi ziua care-ncepe e ratată.

Împreunaţi, de-atâtea ori, în noapte
M-ai adunat, pe totdeauna-n tine,
Şi m-ai lăsat să ştiu că-mi aparţine
Pornirea-ţi din dorinţe înspre fapte.

Noapte-am simţit cât doare depărtarea
Şi drumul cât de mult face risipă
De sensuri ce se trec mereu în pripă
Când definesc, în mod ciudat, iertarea.

Şi cum urmează, iar, un miez de noapte,
Mă simt chemat de-a Cerurilor poartă,
De trupul tău ce-mi este vieţii hartă,
Denominare prin concrete fapte.

Prin noapte trecem, ea ne reuneşte,
Visul mereu ne duce-nspre departe,
Ferindu-ne de ispitiri deşarte,
Când simţi dorinţa cum prin fapte creşte.

Declarație de om

Om liber sunt și nu mă mai cobor
Să cer, obedient, o libertate
În care să trăiesc doar ca să mor
Visând că, totuși, le-am făcut pe toate.

Tot ce-am avut azi s-a făcut să n-am,
E totul scrum pierdut în amintire,
Și nici prieteni n-am și n-am nici neam,
Și nici a lumii, falsă mult, iubire.

Sunt deseori văzut un clandestin
Când dau de știre întâmplate fapte,
Și, nonșalant, vorbesc, nu mă abțin
De cei ce multe știu a spune-n șoapte.

Am câștigat la fel cum am pierdut,
Am și urcat să am o coborâre,
Ba chiar pe drumul morții m-am văzut
Când mă feream de orice hotărâre.

Nu mai plătesc arvună, nu dau șperț
Imboldului trăirii-n fantezie,
În tot acest nesăbuit comerț
Ce îi devine vieții temelie.

Când n-am mai vrut nimic, am tot primit
Prin întâmplări deloc întâmplătoare,
Fiind ca prin minune-mbogățit
Cu tot ce are Cerul de valoare.

Și am primit, chiar dacă n-am sperat,
Îndemnul de-a uita de disperare,
De a privi seninul cer curat
Simțindu-i sensul de eliberare.

Nu vreau, nu pot, n-am dreptul să renunț
La visul devenit realitate,
Și jur, și, categoric, vă anunț
Că de-i nevoie mor cu demnitate!

Vina fără de vinovății

Iubita mea, te văd cu-atâta teamă,
Dai vina pe trecutul crud din noi,
Dar vinovată-i lumea ce blesteamă
Și numără, în fals, din doi în doi.

Ne tot privesc dorind să nu accepte
Ideea de unire prin consens,
Supuși doar unor vechi, firești precepte
Ce dau iubirii prevalențe-n sens.

Încă mai crezi că timpul ne desparte,
Și stai mereu privind în calendar,
Dar vinovată-i lumea ce, pe moarte,
Vrea pentru toți doar trecerea-n zadar.

Ne tot privesc și semne de-ntrebare
Adaugă mereu când ne vorbesc,
Mirându-se că nu avem hotare
În a trăi firescul omenesc.

Te văd privind spre vremea care vine,
Alături de mai multe întrebări,
Dar vinovată-i lumea ce ne ține
În plasa ei de mici preocupări.

Ne caută trecutul unor fapte
Chiar dacă au un sens de uz comun,
Și-apoi, din miez de zi, în miez de noapte
Portretul vieții noastre ni-l compun.

Altceva e de spus... Că eși de vină
Pentru a mea întoarcere spre vis,
Și n-ai ce face... Te găsesc divină...
Calea-mi deschisă înspre paradis...

Eu, ca poet

De sunt poet, eu nu-s poet de lume,
Nu pot să scriu fixându-mă-n idei,
Și nici nu caut să îm fac renume
Prin simpla referire la femei.

Nu pun accent pe simpla comparare
Metaforei să-i dau un rol suprem,
De parcă aș voi să cer iertare
Menirii ce o fac a-mi fi totem.

Nici n-am, în contraponderi, bogăția
Nemărginirii multor fantezii,
Ca-n epitet să-mi văd vinovăția
De-a scrie, la comandă, poezii.

N-am legături cu nici un fel de gașcă
Ce uneori se-ntrece-n proslăviri,
Sau, la un semn, cu mult noroi împroașcă,
Speranțe, vise, gânduri, amintiri...

De sunt poet, eu nu-s poet de curte,
Nu pot să cred că versul e plătit,
Ori că mergând printre picioare scurte
Va fi destul să fiu măcar citit.

Nu fac scenarii, nu contemplu schisme,
Și nici păreri nu urc pe eșafod,
Chiar dacă mă exprim prin silogisme,
Părând a fi, de multe ori, aprod.

Niciunde nu găsesc un fel de muză
Ca să îi scriu cu gândul în genunchi,
Voindu-mi gestul o firească scuză
Pentru-ndoitul, după cazuri, trunchi.

N-am parti-prís-uri, nu-mprumut devize
Din cuvântări croite din condei,
Pornind de la credule expertize
Ce pun accent pe lacrimi de idei.

De sunt poet, eu sunt, trăind o viață,
Un simplu om privind spre orizont,
Văzând prin nori, prin neguri și prin ceață,
În orice faptă un firesc decont.

Prezentul ca trecere

Mi-a mai trecut o clipă dintr-o viață,
De cum e timpul lumii, înc-un an,
Venind o vreme ce îmi pune-n față
Tot ce va fi și-al vieții plan uman.

Sunt mai trecut de praguri cu o clipă,
Sunt mai bătrân zic oamenii din jur,
Găsind că viața este doar risipă
Și totu-i definit de-al ei contur.

Eu însă sunt al vieții, cu de toate,
Cu binele întreg, cu rău-ntreg,
Cu ceea ce am spus că nu se poate,
Când nu aveam eu dreptul să aleg.

Și am coturul vieții clară formă
Între repere ce mereu se văd,
Trecute printr-a faptelor reformă
Și-a celor ce deja se întrevăd.

Spre viitor conturul nu există,
Prezentu-i dă, în trecere, reper,
Dar forma-i pentru oameni dualistă
Cu toate că e unică în Cer.

Ce n-am trăit mi se arată-n vise,
Cum ceea ce trăiesc s-a arătat,
Fiindu-mi toate-n cartea vieții scrise,
Ca drum al nemuririi ce mi-e dat.

Clipa se trece, alta-n locu-i vine,
Le număr pe un ceas cu calendar,
Ca om, firește, nu mă pot abține
De câte sunt eu însă n-am habar.

Vor fi mereu și altele să treacă,
Înspre trecut, venind din viitor,
Izvor fiind din toată piatra seacă,
Ce-nsemn mi-ar fi de dat ar fi să mor.

Scornire de adevăr

Încă vă rog, tovarăși din știință,
Gândiți întâi și mai apoi vorbiți,
Și-aveți măcar o minimă voință
De-a da-napoi când știți că ne mințiți.

Sunt supărat și n-am motiv să-mi treacă
Când mi-este clar că inventați idei
Să ne furați sorgintea geto-dacă,
Având arginții ca real temei.

Nu-i nou nimic sub stele ori sub soare,
Mă faceți doar, prea trist, să-mi amintesc
De mari viteji ce tocmai prin trădare
Au fost opriți din rostul lor lumesc.

Eu vă ascult, din cap și până-n coadă,
Eu vă citesc în toate câte-ați scris,
Să nu mă acuzați că-s o dovadă
De sensul întrebărilor dezis.

Mă miră, recunosc, și mă întrigă
Când dați amploare unor oameni mici,
Din care adevărul nu câștigă
Cât voi minciunii îi sunteți complici.

Voi spuneți că venim de nu știu unde,
Sau că vorbim o limbă de-mprumut,
Chiar încercând de voi a vă ascunde
Într-un tablou de patos absolut.

Și iar, vă spun, că îmi aduc aminte
De cum, prin ordin, multe s-au omis,
Sau cum s-a vrut, prin două-trei cuvinte,
Să fim văzuți ca un popor proscris.

Suntem popor străvechi, suntem o țară
Ce mari puteri tot timpul a-ncurcat,
Voi, când blamați, priviți doar din afară,
Dorind trecutul să ne fie luat?

Străin fără de voie

Oricât aș vrea, nu pot, nicicum, ascunde,
Sunt un străin, chiar dacă-s acceptat,
Acolo unde mulți ar vrea pătrunde,
Acolo unde totu-i cercetat.

Prieteni am mai mult de conjunctură,
Dar nimănui, nicicând, nu aparțin,
Și limita tot timpu-i o măsură
Pe care să o trec mă tot abțin.

De întrebări găsesc o lume plină,
Ce caută la toate un răspuns,
Mereu voind idei să o susțină
În mod fățiș dar și în mod ascuns.

Perseverând în multa-mi căutare,
Accente pun prin puncte de suspans,
Dar tocmai simpla mea manifestare
Este văzută cerere-n avans.

Zbaterea-mi e, pentru mai toți, plăcere,
Chiar dacă par un ins extrem de dur,
Devin mereu firească mângâiere
Când duritatea clipei dă contur.

Dar eu trăiesc la capete de mese,
Și-ntretăieri de muchii de cuțit,
Prins în urzeli făcute să-ntrețese
Idei de plus și minus infinit.

Oricând aș vrea, orice aș vrea am zice,
Rămân străinul cel mai cunoscut
Dorit în ce e greu să se implice,
Și-apoi să plece, pururi, în trecut.

Grabă în alb

Un alb păgân s-a coborât grăbit
Să facă, printre toate, limpezire,
Ca un păcat ce-n fapte-i izbăvit,
Și dus, fără zăbavă-n amintire.

S-a vrut lăsat să fie peste tot,
Nopții prea lungi să-i facă altă cale,
Chiar frigului să-i fie antidot
Prin umbrele cu forme radicale.

Toate-s acum cu estompat contur
Și forme doar de gânduri definite,
Într-un decor excentric imatur
Fixat de orizonturi infinite.

În juru-mi tot ce văd pare imens,
Nemărginirea limite nu are,
Chiar viața e, cumva, fără de sens,
Ca o imensă sală de-așteptare.

Tot ce se-ntâmplă e prezis de vânt,
Ce, ascultat fiind, nu vrea să tacă,
Chiar vrea să aibă ultimul cuvânt
Ca spusa-i împlinire să se facă.

Valul de ceață vrea să fie nor,
Și vrea să ia mai totul în sclavie,
Numindu-se, pompos, întregitor
A tot ce alb el crede c-o să fie.

Vântul vânează și, mânat de frig,
Devine un pescar în copci de ceață,
Și pune preț pe un banal câștig
Al înfloririi florilor de gheață.

Albul se prinde bine-n rădăcini,
Cu-aceeași mare, horărâtă, grabă,
Intrând în jocul ploii de lumini
Ce îl va vrea, o iarnă, ca podoabă.

Refuz de singurătate

Să lăsăm singurătatea,

dacă vrea să ne aștepte

Într-o margine de lume,

unde noi nu avem drum,

Și să ne-avântăm în viață,

ce-și dorește să ne-ndrepte

Drumul ce, în rătăcire,

s-a lăsat ascuns în fum.

Să trăim intens, năvalnic,

o plăcere ce inundă

Fiecare vis al clipei,

clipa fiecărui vis,

Ca să definim prezentul

ca și ultimă secundă

Ce adună-n ea esența

viitorului prezis.

Să avem și nopți, și zile,

pline de porniri în taină,

Într-un sens în care nimeni

nu le va găsi motiv,

Ca să punem plictiseala

într-un rol de nouă haină

Apărându-ne de zelul

pasului alternativ.

Dezgoliți și enigmatici,

să ne oglindim în lună,

Când va fi noaptea să știe

că e prag de calendar

Și, când își va vrea sfârșitul

să ne afle împreună,

Dându-ne, pe drept, un nume

cu nuanță de hotar.

E firesc să ne permitem

să avem un pic din toate,

În tandem cu nebunia

ce-am păstrat-o între noi,

Când mai toți spun: "Imposibil!",

ea ne spune că se poate,

Că orice este posibil

când într-unul trăiesc doi.

Prin ploaie, definitiv...

Să plouă vreau, să plouă-ncet și rece,
Să vină toamna-n mod definitiv,
Izvoarele să-nghețe sau să sece,
Și să te fur având real motiv.

Fugind să fim o tainică pereche
Ce tot găsește timpul potrivit,
Spre a-mplini porunca ce-a străveche,
De-a crește prin firescul înmulțit.

Să vină toamna cu o ceață deasă
Ca nu cumva, oricum, să fim văzuți,
Simțindu-ne oriunde ca acasă,
Având motive să tot fim tăcuți.

Să plouă mult, și ploaia să ne-mbete,
Ca zorii zilei nici să nu-i simțim,
Amiezei doar, venind pe îndelete,
Să-i dăm de știre clipa ce-o trăim.

Vreau liniștea ce-n noapte ne tot cheamă
Ca să ne fim, fără de cereri, dar,
Și de urmări să n-avem nici o teamă,
Lipsindu-ne de trecerea-n zadar.

Ca să-ți rămân, captiv, o zi întreagă,
Nevoie n-am de alte vorbe-n plus,
De-ajuns e ploaia care să-nțeleagă
Că universul e la noi redus.

Așa că vreau să plouă, să tot plouă,
De rod să fie ploaia laitmotiv,
Prin ea, noi doi și viața noastră nouă
Să devenim uniți, definitiv.

Prezent cu dor

Îmi este dor de limpezimea clipei,
Și de trăirea gândului curat,
Azi când ne dăm, în orice fel, risipei
Ceea ce încă mai avem de dat...

Mă simt purtând în spate, cât un munte,
Grămada de idei fără contur
Ce zilnic vor cu noi să se confrunte,
Oricât de vinovate-s de sperjur.

Cotrobăim prin praful din cotloane
Mimând esența sensului real,
Justificând dorința de galoane
Prin ceea ce doar credem că-i normal.

Mistificarea-mi dă un fel de frică
De care, uneori, mai și vorbesc,
Dar tocmai vorba viața mi-o complică
Făcându-mă să uit cum să trăiesc.

Atât de multe vorbe sunt banale,
Părând ceva prin ceea ce ascund,
Pun preț pe absoluturi ireale
Când până-n conținut, adânc, pătrund.

Nici omul, cum a fost, azi nu mai este,
Chiar și-n orgoliu-i superficial,
Mereu găsește câte o poveste
Ce-al vrea să îl arate ca normal.

Și-mi este dor de liniște, de pace,
În care orice faptă are rost,
Urmarea-n nemurire se preface
Dând sens unui prezent care a fost.

Pierdut de timp

În gând pierdut, de multe ori văd zorii,
Tristețile, pe tâmple, alb îmi bat,
Dar nu știu cum nu văd plecând cocorii,
Nici rodul toamnei ce se vrea bogat.

Sunt iar sărac în pași spre bătânețe,
Nici nu-mi doresc să mă îmbogățesc,
Că am trăit puțină tinerețe
Și n-am avut nici când să obosesc.

Mă tot trezesc venirile în minte
A multor vechi, și totuși noi, idei,
De-ajung să nu mai am nici eu cuvinte
Găsindu-le motive și temei.

Și tocmai ele, multele motive,
Mi-arată câte încă-s de făcut,
Că nu există, clar, alternative,
Ci numai adevărul absolut.

Atâtea planuri, multe irosite,
Prinse de pasul unui joc incert,
Mi-arată, tainic, jalnice ispite
Ce-mi cer, obraznic, rolul lor să-l iert.

În fiecare zi prevăd că-ncepe
Ceva ce-și vrea un rol deosebit
Tocmai atunci când mintea nu pricepe
Că sunt de-atâta vreme nedormit.

Și-așa n-adorm, să dorm nu am răbdare,
Rămân să-mi fiu și paznic și acar
Pe-al zilei drum, când în lărgirea-i mare
Vede-ntâmplarea bornă de hotar.

Și anii trec... Iar unii spun că zboară,
Eu, spusei lor, însă rămân rebel,
Din vară trec direct în primăvară,
Pierdut în gând și regăsit la fel.

De moarte, de gând...

Eu știu că am murit din când în când
Și de aceea nu îmi fac probleme,
Născut fiind sub zodii de blesteme,
Am învățat acum să mor în gând.

În modul cel mai simplu și firesc
Am adunat ideile-n dosare
Și-atunci când fi-va ceva nou sub soare
Model să-mi fiu dar altfel să trăiesc.

Știu și acum că mor, din când în când,
Ducând principii până la extreme,
Că sunt sătul de falsele dileme
Ce alții mi le pun cu forța-n gând.

Prin logici ticluite hoinăresc,
Privind spre frontiere și hotare,
Dar pun mereu accent pe întâmplare
Ca nu cumva-deșert să rătăcesc.

Știu c-am să mor, mereu, din când în când,
Din adevărul legilor supreme,
De va voi uitarea să mă cheme
Să-mi amintesc de al tăcerii gând.

Iar de va fi, cândva, să lenevesc,
Mizând pe sensuri oarecum contrare,
Voi ști că timpu-i doar o temperare
A fricilor ce moarte definesc.

Și de-am murit, în sens de când și când,
În clar consens cu marile dileme,
Că voi muri, mizând pe teoreme,
Am tot știut și nu mă tem de gând.

Evadarea prin fugă

Hai să fugim în munte

măcar pentru o zi

Să dăm uitării viața,

să ne-amintim de noi,

Nimic să nu conteze,

nimic din ce va fi,

Decât ideea simplă

că suntem amândoi.

Sau să fugim în lume,

nemaivăzând nici munți,

Să fim concretul serii

și-al zorilor grăbiți,

Negând, firesc, trecutul

să n-ai cum să renunți,

La gândul ce-i pornirea

spre anii fericiți.

Nu prea găsesc motive

ai timpului să fim,

Nu prea găsești motive

să stăm și să tot stăm,

Tu simți că trece vremea,

eu simt că lenevim

Și unei mari risipe

din ce suntem cedăm.

Hai să fugim iubito,

din toate evadând,

Să nu ne știe nimeni

când clipelor dăm preț,

Să fim ca un miracol

fixați de-același gând,

Ce nu mai vrea să fie

altfel decât măreț.

Ochii-mi și privirea

Mă tot duce clipa

dintr-un gând în altul,

Liniștea ia forma

unei veșnicii,

Ochii-mi sunt privirea

ce, brăzdând înaltul,

Vede printre raze

mari minunății.

Cerul se ascunde

presimțind furtuna,

Ce-și trimite solii

pe-adieri de vânt,

Ochii-mi sunt privirea

ce, dintotdeauna,

N-a vrut să se-ndrepte

doar înspre pământ.

Pare că nici ploaia

nu mai stinge focul

Care arde veșnic

clipele ce trec,

Ochii-mi sunt privirea

ce prevedee jocul

Înaintea pripei

date de eșec.

Noaptea următoare,

de va fi senină

Vor urla la stele

nevăzuții câini,

Ochii-mi sunt privirea

ce-i mereu de vină

Că mă tot ferește

de-ale morții mâini.

Visele de noapte

fi-vor fără sensuri,

Vor începe-ntr-una

fără-a se sfârși,

Ochii-mi sunt privirea

ce, găsind consensuri,

Știe, și-nțelege,

că mai pot iubi.

Mă tot duce clipa

și mă pierde-n gânduri,

Mă redă doar zilei,

totdeauna-n zori,

Noaptea însă-i mare...

Scrisu-mi, printre rânduri,

Are și nuanțe

pentru muritori...

Îndemn de nume

Ceva îmi spune să îți dau un nume
Pe care să nu-l spunem nimănui,
Doar când va fi să-mi fii o-ntreagă lume,
Fără de temeri, orișicui să-l spui.

De unde să îl iau nu îmi prea pasă,
Nici cum va fi când fi-va să-l rostesc,
Știu doar că el va face bună casă
Cu adevărul gândului lumesc.

Acum nu știu cum va fi dat să fie,
Din care faptă brusc se va porni,
Poate va fi din pură fantezie
Sau dintr-al vieții pas de zi cu zi.

Cum tot am zis, nu azi, de multă vreme,
În calea mea ai să apari curând,
Ieșindu-ți din tiparul cu dilene,
Momentul întâmplării ascultând.

Nu-i hotărârea mea, nu am de-a face
Cu visele ce caută-n deșert,
Dar acceptarea-i clară și, în pace,
Pot să iubesc, să iert și să mă iert.

Alegerea nu-mi este la-ndemână,
Din ce alege este cert că n-am,
Știu însă că ideea se îngână
Cu vechi povești ce mai demult le-aveam.

Vise aveai și spus-am despre ele
Că-n doi vom face pas hotărâtor
Când în privire-ți ochii-mi vor fi stele
Și adevăr mereu nemuritor.

Atunci va fi să știi că ai un nume
Ce defini-va fapte și idei,
Și îți va fi, cu-ntreg temei renume,
Ca unică-ntr-o lume de femei...

Pribegie pe cartelă

Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.

Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.

Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.

Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.

Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.

Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.

Requiem pentru Eli

De-acum e înger, ni s-a dus la Cer
Fără de gesturi, fără să ne spună,
Căzând precum cad frunzele de ger
Uitând să ne ureze Noapte bună!...
.......................................
Un suflet mic, curat, nevinovat,
Lovit de crunta noastră nepăsare,
De Dumnezeu, cu grijă, ajutat,
Din suferință și-a găsit scăpare.

E liniște, de stele ceru-i plin,
Lumina lumânării pare-a plânge,
Din plânsu-mi recunosc, cu greu m-abțin,
Durerea-mi curge-n vene-n loc de sânge.

Mă doare gestului omului ce-a vrut
Să facă altui om o bucurie,
Și în cuvântul lui s-a încrezut,
Sperând că totul bine o să fie.

Și doare că nu știu de-a fost de-ajuns
Ce am făcut spre drept a-i da la viață
Și nu găsesc niciunde un răspuns,
În lipsa lui simt vorba că-mi îngheață.
.......................................
Clipele trec... El, timpul, trecător,
Despre plecarea ta face dovadă,
Și nu a fost nimic de ajutor
Ca viața-n tine, iar, să se-ntrevadă.

În alb curat, în albul cel mai pur,
Ți-a fost să fii aici o viața-ntreagă,
Și de-o blândețe fără de cusur
Ce lasă multe să se înțeleagă...

Ești înger, Eli... Ești acolo, sus,
Aici ești o frumoasă amintire,
Multe-s de zis... dar totul e redus,
La numele spre veșnică-ți rostire...

Gândesc... iubesc...

Mereu un gând îmi fuge către tine,
Cu rostul lui, real și omenesc,
Plin de sența care-ți aparține,
Și idealul vieții, pur lumesc.

Să uit de toate, chiar de vreau a-mi spune,
Și, tot spunând, îmi cred c-am reușit,
Ideile încep să se adune,
În gând, spre tine, mă întorc spășit.

Privirile îmi fug, când au pe unde,
Iar când nu au degrabă rătăcesc,
Și cu lumini încep să se inunde,
De-ajung, din nou, în gând să te găsesc.

În gol privesc și țin acea privire,
O chiar oblig înspre un gol țintit,
Dar mă trezesc că trece-n adormire
Și chipul tău în vis mi-e regăsit.

Glasuri destule, când aud pe stradă,
Prin tot ce viața in firesc,
Îmi sunt dovada fără de tăgadă
Că tot la tine, tainic, mă gândesc.

Și, mai mereu, în tot ce am a face
De-atâtea ori de viață nevoit,
Îmi spune noaptea, ce nu-mi e în pace
Că dor îmi e și nu e de oprit.

Nici nu mai știu dacă e rău sau bine,
Dacă-i firesc sau, cumva, nefiresc,
Că mult prea des, mereu să-ți spun îmi vine,
Că îmi lipsești... de fapt că te iubesc.

De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

Ning culori...

Frunzele ning culorile din pom,
Și pun covorul clipelor de toamnă...
Dă-mi mâna... hai, pășește, doamnă,
Și hai în visul meu, un vis de om...

Sub, încă rouă, pașii mari, în zori
Se fac ușor și merg ușor departe,
Lăsând cărării rost firesc să-i poarte
Înspre tărâmul primilor fiori.

Le face vântul dimineții vad,
Când trecerea de pași le vrăfuiește,
Ca toate celelalte, care cad,
Să simtă cum căderea le-mplinește.

Sub pasul tău, le simți, se lasă, moi,
Trăirilor de blândă mângâiere
Și se reduc, cu voie, la tăcere,
Păzindu-te de-al drumului noroi.

Apoi rămân uitate pe poteci
În așteptarea vremii potrivite
De-a se lăsa seduse de ispite
Că pot dormi când nopțile sunt reci...

Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.

Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...

Avânt de toamnă

O seară, toamna... Simpla întâmplare
Va fi să-mi spui, târziu, în zori de zi,
Când soarele, zâmbind, ne va găsi
Ca trăitori de mare-mpreunare.

Așa va fi, știi bine vă vestirea
S-a vrut a fi chiar primul tău cuvânt
Ce timpului i-a dat deja avânt
Grăbindu-ne, cu anii, întâlnirea.

Vom face-n noaptea-aceea chiar risipă
De gesturi cu întregul înțeles
Ce dă dorinței rol de interes
Și vieții motivare printr-o clipă.

În patu-n care, înspre ceas de noapte
De orice haină trupu-ți vei goli,
Dorinței, iar, speranțe vei găsi,
Și năzuința unor multe fapte.

Doar eu și tu vom ști ce amănunte
În zvâcnet, coapsei, îi va da avânt,
Iar fierbințeala pântecului, sfânt,
Va descreți mult încruntata frunte.

Sânii rotunzi vor fi o mărturie
Că sufletul, simțindu-se dator,
Nu se mai vrea doar simplu spectator
Nici alungat înspre periferie.

Va fi să crezi că lupta-i câștigată,
De cum e azi când viața luptă-ți știi,
Ca nu cumva convinsă să devii
Că nu va fi nicicând ca altădată.

De toate fi-vor în această toamnă,
E toamna ce-i dovadă de destin,
Va dovedi de toate, pe deplin...
Fii pregătită, prea frumoasă doamnă.

Accente din antecedente

Învăț, din nou, să descifrez secrete,
Să nu mă las sedus de vorbe mari
Când, pe ascuns, voind să mă îmbete,
Găsesc, printre principii, adversari.

Încep să uit ce-nseamnă îndoiala
Când tot mai mulți la îndoială pun,
Cerându-mi, prin minciună, socoteală,
Ceea ce văd și am curaj să spun.

Adun în grabă fire de poveste
Ca să găsesc normalul început
Ce-mi dă motiv să dau, ușor, de veste
Un viitor ce fuge de trecut.

Și caut în multiple amănunte
Ideile ce văd că se ascund
În faptele crezute prea mărunte,
Dar înrobite-ntr-un absurd profund.

Compar deja firești antecedente
Cu ce e azi numitul timp prezent
Să pot lăsa în voia lor accente
În sine intrigate că-s absent.

Nu caut nici simboluri, nici însemne,
Nici deslușiri din cărți cu iz ocult,
Las vorba, fără temeri, să se-ndemne
A spune ce-i de spus, oricât de mult.

Vorbind accept că totu-i la vedere,
Că orbi sunt cei ce orbi se vor a fi,
Și mult dorita liniște-n tăcere
E cea mai simplă cale de-a orbi.

Când deslușesc și descifrez secrete
Mi-aduc aminte multe vechi trăiri,
Din care vin, complete și concrete,
Realități ca simple amintiri.

Geneza și antiteza

Întoarce-te, iubito, la geneză,
Acolo unde știi că te aștept,
Din vremea când al nașterii concept
Era o simplă, nouă, ipoteză.

Ridică-ți gânduri și priviri spre soare
Să descifrezi agnostice culori
Ce-n umbra unor veșnici călători
Se vor văzute stele căzătoare.

Citește-mi gândul care mie-mi spune
Că-i vremea de-a urma intuitiv
Un drum ce pare greu și relativ
Și pare doar o simplă viziune.

Chiar dacă te revoltă depărtarea
Sau drumul ți se pare troienit,
Vino și vezi de ce sunt obosit
Când greu și foarte rar, trăiesc uitarea.

Viața ne e o simplă ipoteză
Punctată de-ntâmplări ce știm c-au fost
Și azi te fac să-mi fii un adăpost
Pornirii-mi de a fi o antiteză.

Mi-a colorat, iubito, prima seară,
Lăsându-mi semnul că mă vrei ca dar,
Și reprimarea pierderii-n zadar
Al visului ce dreptul vrea să-și ceară.

Ne-am contopit, uitând de ezitare,
De absolutul lumii din porunci,
Ce-n repetări e-aceeași, ca atunci,
Voindu-se a fi o întâmplare.

O dovadă de destin

Nu te mai chem, de-o vreme

cuvintele-mi sunt moarte

Tăcerea-mi e bogată,

și-i cel mai bun firesc,

S-a stins lumina rampei,

cortina e-ntr-o parte,

Doar umbra unor stele

din urmă se gonesc.

A fost, cândva sfârșitul

precum o nebunie,

Cu cea mai mare forță

s-a vrut a fi un chin,

Și chiar a fost o clipă

curată agonie,

Ca, totuși, să ajungă

dovadă de destin.

Cuvintele n-au formă,

nu se mai vor rostite,

Se vor chiar rătăcite

sub înțeles sumar,

Au spus cândva de toate

și-au fost mortal rănite

De multa risipire

și râs fără habar.

Mi-erai cândva chemare

înspre trăiri supreme,

Azi nu mai ești în stare

să fii un vag motiv,

Ești doar un fel de umbră

strivită de extreme,

Sub care vei rămâne

mereu, definitiv.