O dovadă de destin

Nu te mai chem, de-o vreme

cuvintele-mi sunt moarte

Tăcerea-mi e bogată,

și-i cel mai bun firesc,

S-a stins lumina rampei,

cortina e-ntr-o parte,

Doar umbra unor stele

din urmă se gonesc.

A fost, cândva sfârșitul

precum o nebunie,

Cu cea mai mare forță

s-a vrut a fi un chin,

Și chiar a fost o clipă

curată agonie,

Ca, totuși, să ajungă

dovadă de destin.

Cuvintele n-au formă,

nu se mai vor rostite,

Se vor chiar rătăcite

sub înțeles sumar,

Au spus cândva de toate

și-au fost mortal rănite

De multa risipire

și râs fără habar.

Mi-erai cândva chemare

înspre trăiri supreme,

Azi nu mai ești în stare

să fii un vag motiv,

Ești doar un fel de umbră

strivită de extreme,

Sub care vei rămâne

mereu, definitiv.