vineri, 30 noiembrie 2018

Scornire de adevăr

Încă vă rog, tovarăși din știință,
Gândiți întâi și mai apoi vorbiți,
Și-aveți măcar o minimă voință
De-a da-napoi când știți că ne mințiți.

Sunt supărat și n-am motiv să-mi treacă
Când mi-este clar că inventați idei
Să ne furați sorgintea geto-dacă,
Având arginții ca real temei.

Nu-i nou nimic sub stele ori sub soare,
Mă faceți doar, prea trist, să-mi amintesc
De mari viteji ce tocmai prin trădare
Au fost opriți din rostul lor lumesc.

Eu vă ascult, din cap și până-n coadă,
Eu vă citesc în toate câte-ați scris,
Să nu mă acuzați că-s o dovadă
De sensul întrebărilor dezis.

Mă miră, recunosc, și mă întrigă
Când dați amploare unor oameni mici,
Din care adevărul nu câștigă
Cât voi minciunii îi sunteți complici.

Voi spuneți că venim de nu știu unde,
Sau că vorbim o limbă de-mprumut,
Chiar încercând de voi a vă ascunde
Într-un tablou de patos absolut.

Și iar, vă spun, că îmi aduc aminte
De cum, prin ordin, multe s-au omis,
Sau cum s-a vrut, prin două-trei cuvinte,
Să fim văzuți ca un popor proscris.

Suntem popor străvechi, suntem o țară
Ce mari puteri tot timpul a-ncurcat,
Voi, când blamați, priviți doar din afară,
Dorind trecutul să ne fie luat?

joi, 29 noiembrie 2018

Străin fără de voie

Oricât aș vrea, nu pot, nicicum, ascunde,
Sunt un străin, chiar dacă-s acceptat,
Acolo unde mulți ar vrea pătrunde,
Acolo unde totu-i cercetat.

Prieteni am mai mult de conjunctură,
Dar nimănui, nicicând, nu aparțin,
Și limita tot timpu-i o măsură
Pe care să o trec mă tot abțin.

De întrebări găsesc o lume plină,
Ce caută la toate un răspuns,
Mereu voind idei să o susțină
În mod fățiș dar și în mod ascuns.

Perseverând în multa-mi căutare,
Accente pun prin puncte de suspans,
Dar tocmai simpla mea manifestare
Este văzută cerere-n avans.

Zbaterea-mi e, pentru mai toți, plăcere,
Chiar dacă par un ins extrem de dur,
Devin mereu firească mângâiere
Când duritatea clipei dă contur.

Dar eu trăiesc la capete de mese,
Și-ntretăieri de muchii de cuțit,
Prins în urzeli făcute să-ntrețese
Idei de plus și minus infinit.

Oricând aș vrea, orice aș vrea am zice,
Rămân străinul cel mai cunoscut
Dorit în ce e greu să se implice,
Și-apoi să plece, pururi, în trecut.

marți, 27 noiembrie 2018

Grabă în alb

Un alb păgân s-a coborât grăbit
Să facă, printre toate, limpezire,
Ca un păcat ce-n fapte-i izbăvit,
Și dus, fără zăbavă-n amintire.

S-a vrut lăsat să fie peste tot,
Nopții prea lungi să-i facă altă cale,
Chiar frigului să-i fie antidot
Prin umbrele cu forme radicale.

Toate-s acum cu estompat contur
Și forme doar de gânduri definite,
Într-un decor excentric imatur
Fixat de orizonturi infinite.

În juru-mi tot ce văd pare imens,
Nemărginirea limite nu are,
Chiar viața e, cumva, fără de sens,
Ca o imensă sală de-așteptare.

Tot ce se-ntâmplă e prezis de vânt,
Ce, ascultat fiind, nu vrea să tacă,
Chiar vrea să aibă ultimul cuvânt
Ca spusa-i împlinire să se facă.

Valul de ceață vrea să fie nor,
Și vrea să ia mai totul în sclavie,
Numindu-se, pompos, întregitor
A tot ce alb el crede c-o să fie.

Vântul vânează și, mânat de frig,
Devine un pescar în copci de ceață,
Și pune preț pe un banal câștig
Al înfloririi florilor de gheață.

Albul se prinde bine-n rădăcini,
Cu-aceeași mare, horărâtă, grabă,
Intrând în jocul ploii de lumini
Ce îl va vrea, o iarnă, ca podoabă.

Refuz de singurătate

Să lăsăm singurătatea,
dacă vrea să ne aștepte
Într-o margine de lume,
unde noi nu avem drum,
Și să ne-avântăm în viață,
ce-și dorește să ne-ndrepte
Drumul ce, în rătăcire,
s-a lăsat ascuns în fum.

Să trăim intens, năvalnic,
o plăcere ce inundă
Fiecare vis al clipei,
clipa fiecărui vis,
Ca să definim prezentul
ca și ultimă secundă
Ce adună-n ea esența
viitorului prezis.

Să avem și nopți, și zile,
pline de porniri în taină,
Într-un sens în care nimeni
nu le va găsi motiv,
Ca să punem plictiseala
într-un rol de nouă haină
Apărându-ne de zelul
pasului alternativ.

Dezgoliți și enigmatici,
să ne oglindim în lună,
Când va fi noaptea să știe
că e prag de calendar
Și, când își va vrea sfârșitul
să ne afle împreună,
Dându-ne, pe drept, un nume
cu nuanță de hotar.

E firesc să ne permitem
să avem un pic din toate,
În tandem cu nebunia
ce-am păstrat-o între noi,
Când mai toți spun: "Imposibil!",
ea ne spune că se poate,
Că orice este posibil
când într-unul trăiesc doi.

luni, 26 noiembrie 2018

Prin ploaie, definitiv...

Să plouă vreau, să plouă-ncet și rece,
Să vină toamna-n mod definitiv,
Izvoarele să-nghețe sau să sece,
Și să te fur având real motiv.

Fugind să fim o tainică pereche
Ce tot găsește timpul potrivit,
Spre a-mplini porunca ce-a străveche,
De-a crește prin firescul înmulțit.

Să vină toamna cu o ceață deasă
Ca nu cumva, oricum, să fim văzuți,
Simțindu-ne oriunde ca acasă,
Având motive să tot fim tăcuți.

Să plouă mult, și ploaia să ne-mbete,
Ca zorii zilei nici să nu-i simțim,
Amiezei doar, venind pe îndelete,
Să-i dăm de știre clipa ce-o trăim.

Vreau liniștea ce-n noapte ne tot cheamă
Ca să ne fim, fără de cereri, dar,
Și de urmări să n-avem nici o teamă,
Lipsindu-ne de trecerea-n zadar.

Ca să-ți rămân, captiv, o zi întreagă,
Nevoie n-am de alte vorbe-n plus,
De-ajuns e ploaia care să-nțeleagă
Că universul e la noi redus.

Așa că vreau să plouă, să tot plouă,
De rod să fie ploaia laitmotiv,
Prin ea, noi doi și viața noastră nouă
Să devenim uniți, definitiv.

duminică, 25 noiembrie 2018

Prezent cu dor

Îmi este dor de limpezimea clipei,
Și de trăirea gândului curat,
Azi când ne dăm, în orice fel, risipei
Ceea ce încă mai avem de dat...

Mă simt purtând în spate, cât un munte,
Grămada de idei fără contur
Ce zilnic vor cu noi să se confrunte,
Oricât de vinovate-s de sperjur.

Cotrobăim prin praful din cotloane
Mimând esența sensului real,
Justificând dorința de galoane
Prin ceea ce doar credem că-i normal.

Mistificarea-mi dă un fel de frică
De care, uneori, mai și vorbesc,
Dar tocmai vorba viața mi-o complică
Făcându-mă să uit cum să trăiesc.

Atât de multe vorbe sunt banale,
Părând ceva prin ceea ce ascund,
Pun preț pe absoluturi ireale
Când până-n conținut, adânc, pătrund.

Nici omul, cum a fost, azi nu mai este,
Chiar și-n orgoliu-i superficial,
Mereu găsește câte o poveste
Ce-al vrea să îl arate ca normal.

Și-mi este dor de liniște, de pace,
În care orice faptă are rost,
Urmarea-n nemurire se preface
Dând sens unui prezent care a fost.

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Pierdut de timp

În gând pierdut, de multe ori văd zorii,
Tristețile, pe tâmple, alb îmi bat,
Dar nu știu cum nu văd plecând cocorii,
Nici rodul toamnei ce se vrea bogat.

Sunt iar sărac în pași spre bătânețe,
Nici nu-mi doresc să mă îmbogățesc,
Că am trăit puțină tinerețe
Și n-am avut nici când să obosesc.

Mă tot trezesc venirile în minte
A multor vechi, și totuși noi, idei,
De-ajung să nu mai am nici eu cuvinte
Găsindu-le motive și temei.

Și tocmai ele, multele motive,
Mi-arată câte încă-s de făcut,
Că nu există, clar, alternative,
Ci numai adevărul absolut.

Atâtea planuri, multe irosite,
Prinse de pasul unui joc incert,
Mi-arată, tainic, jalnice ispite
Ce-mi cer, obraznic, rolul lor să-l iert.

În fiecare zi prevăd că-ncepe
Ceva ce-și vrea un rol deosebit
Tocmai atunci când mintea nu pricepe
Că sunt de-atâta vreme nedormit.

Și-așa n-adorm, să dorm nu am răbdare,
Rămân să-mi fiu și paznic și acar
Pe-al zilei drum, când în lărgirea-i mare
Vede-ntâmplarea bornă de hotar.

Și anii trec... Iar unii spun că zboară,
Eu, spusei lor, însă rămân rebel,
Din vară trec direct în primăvară,
Pierdut în gând și regăsit la fel.

joi, 22 noiembrie 2018

De moarte, de gând...

Eu știu că am murit din când în când
Și de aceea nu îmi fac probleme,
Născut fiind sub zodii de blesteme,
Am învățat acum să mor în gând.

În modul cel mai simplu și firesc
Am adunat ideile-n dosare
Și-atunci când fi-va ceva nou sub soare
Model să-mi fiu dar altfel să trăiesc.

Știu și acum că mor, din când în când,
Ducând principii până la extreme,
Că sunt sătul de falsele dileme
Ce alții mi le pun cu forța-n gând.

Prin logici ticluite hoinăresc,
Privind spre frontiere și hotare,
Dar pun mereu accent pe întâmplare
Ca nu cumva-deșert să rătăcesc.

Știu c-am să mor, mereu, din când în când,
Din adevărul legilor supreme,
De va voi uitarea să mă cheme
Să-mi amintesc de al tăcerii gând.

Iar de va fi, cândva, să lenevesc,
Mizând pe sensuri oarecum contrare,
Voi ști că timpu-i doar o temperare
A fricilor ce moarte definesc.

Și de-am murit, în sens de când și când,
În clar consens cu marile dileme,
Că voi muri, mizând pe teoreme,
Am tot știut și nu mă tem de gând.

marți, 20 noiembrie 2018

Evadarea prin fugă

Hai să fugim în munte
măcar pentru o zi
Să dăm uitării viața,
să ne-amintim de noi,
Nimic să nu conteze,
nimic din ce va fi,
Decât ideea simplă
că suntem amândoi.

Sau să fugim în lume,
nemaivăzând nici munți,
Să fim concretul serii
și-al zorilor grăbiți,
Negând, firesc, trecutul
să n-ai cum să renunți,
La gândul ce-i pornirea
spre anii fericiți.

Nu prea găsesc motive
ai timpului să fim,
Nu prea găsești motive
să stăm și să tot stăm,
Tu simți că trece vremea,
eu simt că lenevim
Și unei mari risipe
din ce suntem cedăm.

Hai să fugim iubito,
din toate evadând,
Să nu ne știe nimeni
când clipelor dăm preț,
Să fim ca un miracol
fixați de-același gând,
Ce nu mai vrea să fie
altfel decât măreț.

duminică, 18 noiembrie 2018

Ochii-mi și privirea

Mă tot duce clipa
dintr-un gând în altul,
Liniștea ia forma
unei veșnicii,
Ochii-mi sunt privirea
ce, brăzdând înaltul,
Vede printre raze
mari minunății.

Cerul se ascunde
presimțind furtuna,
Ce-și trimite solii
pe-adieri de vânt,
Ochii-mi sunt privirea
ce, dintotdeauna,
N-a vrut să se-ndrepte
doar înspre pământ.

Pare că nici ploaia
nu mai stinge focul
Care arde veșnic
clipele ce trec,
Ochii-mi sunt privirea
ce prevedee jocul
Înaintea pripei
date de eșec.

Noaptea următoare,
de va fi senină
Vor urla la stele
nevăzuții câini,
Ochii-mi sunt privirea
ce-i mereu de vină
Că mă tot ferește
de-ale morții mâini.

Visele de noapte
fi-vor fără sensuri,
Vor începe-ntr-una
fără-a se sfârși,
Ochii-mi sunt privirea
ce, găsind consensuri,
Știe, și-nțelege,
că mai pot iubi.

Mă tot duce clipa
și mă pierde-n gânduri,
Mă redă doar zilei,
totdeauna-n zori,
Noaptea însă-i mare...
Scrisu-mi, printre rânduri,
Are și nuanțe
pentru muritori...

vineri, 16 noiembrie 2018

Îndemn de nume

Ceva îmi spune să îți dau un nume
Pe care să nu-l spunem nimănui,
Doar când va fi să-mi fii o-ntreagă lume,
Fără de temeri, orișicui să-l spui.

De unde să îl iau nu îmi prea pasă,
Nici cum va fi când fi-va să-l rostesc,
Știu doar că el va face bună casă
Cu adevărul gândului lumesc.

Acum nu știu cum va fi dat să fie,
Din care faptă brusc se va porni,
Poate va fi din pură fantezie
Sau dintr-al vieții pas de zi cu zi.

Cum tot am zis, nu azi, de multă vreme,
În calea mea ai să apari curând,
Ieșindu-ți din tiparul cu dilene,
Momentul întâmplării ascultând.

Nu-i hotărârea mea, nu am de-a face
Cu visele ce caută-n deșert,
Dar acceptarea-i clară și, în pace,
Pot să iubesc, să iert și să mă iert.

Alegerea nu-mi este la-ndemână,
Din ce alege este cert că n-am,
Știu însă că ideea se îngână
Cu vechi povești ce mai demult le-aveam.

Vise aveai și spus-am despre ele
Că-n doi vom face pas hotărâtor
Când în privire-ți ochii-mi vor fi stele
Și adevăr mereu nemuritor.

Atunci va fi să știi că ai un nume
Ce defini-va fapte și idei,
Și îți va fi, cu-ntreg temei renume,
Ca unică-ntr-o lume de femei...

joi, 15 noiembrie 2018

Pribegie pe cartelă

Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.

Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.

Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.

Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.

Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.

Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.

marți, 13 noiembrie 2018

Requiem pentru Eli

De-acum e înger, ni s-a dus la Cer
Fără de gesturi, fără să ne spună,
Căzând precum cad frunzele de ger
Uitând să ne ureze Noapte bună!...
.......................................
Un suflet mic, curat, nevinovat,
Lovit de crunta noastră nepăsare,
De Dumnezeu, cu grijă, ajutat,
Din suferință și-a găsit scăpare.

E liniște, de stele ceru-i plin,
Lumina lumânării pare-a plânge,
Din plânsu-mi recunosc, cu greu m-abțin,
Durerea-mi curge-n vene-n loc de sânge.

Mă doare gestului omului ce-a vrut
Să facă altui om o bucurie,
Și în cuvântul lui s-a încrezut,
Sperând că totul bine o să fie.

Și doare că nu știu de-a fost de-ajuns
Ce am făcut spre drept a-i da la viață
Și nu găsesc niciunde un răspuns,
În lipsa lui simt vorba că-mi îngheață.
.......................................
Clipele trec... El, timpul, trecător,
Despre plecarea ta face dovadă,
Și nu a fost nimic de ajutor
Ca viața-n tine, iar, să se-ntrevadă.

În alb curat, în albul cel mai pur,
Ți-a fost să fii aici o viața-ntreagă,
Și de-o blândețe fără de cusur
Ce lasă multe să se înțeleagă...

Ești înger, Eli... Ești acolo, sus,
Aici ești o frumoasă amintire,
Multe-s de zis... dar totul e redus,
La numele spre veșnică-ți rostire...

duminică, 11 noiembrie 2018

Gândesc... iubesc...

Mereu un gând îmi fuge către tine,
Cu rostul lui, real și omenesc,
Plin de sența care-ți aparține,
Și idealul vieții, pur lumesc.

Să uit de toate, chiar de vreau a-mi spune,
Și, tot spunând, îmi cred c-am reușit,
Ideile încep să se adune,
În gând, spre tine, mă întorc spășit.

Privirile îmi fug, când au pe unde,
Iar când nu au degrabă rătăcesc,
Și cu lumini încep să se inunde,
De-ajung, din nou, în gând să te găsesc.

În gol privesc și țin acea privire,
O chiar oblig înspre un gol țintit,
Dar mă trezesc că trece-n adormire
Și chipul tău în vis mi-e regăsit.

Glasuri destule, când aud pe stradă,
Prin tot ce viața in firesc,
Îmi sunt dovada fără de tăgadă
Că tot la tine, tainic, mă gândesc.

Și, mai mereu, în tot ce am a face
De-atâtea ori de viață nevoit,
Îmi spune noaptea, ce nu-mi e în pace
Că dor îmi e și nu e de oprit.

Nici nu mai știu dacă e rău sau bine,
Dacă-i firesc sau, cumva, nefiresc,
Că mult prea des, mereu să-ți spun îmi vine,
Că îmi lipsești... de fapt că te iubesc.

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

vineri, 9 noiembrie 2018

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

vineri, 2 noiembrie 2018

Ning culori...

Frunzele ning culorile din pom,
Și pun covorul clipelor de toamnă...
Dă-mi mâna... hai, pășește, doamnă,
Și hai în visul meu, un vis de om...

Sub, încă rouă, pașii mari, în zori
Se fac ușor și merg ușor departe,
Lăsând cărării rost firesc să-i poarte
Înspre tărâmul primilor fiori.

Le face vântul dimineții vad,
Când trecerea de pași le vrăfuiește,
Ca toate celelalte, care cad,
Să simtă cum căderea le-mplinește.

Sub pasul tău, le simți, se lasă, moi,
Trăirilor de blândă mângâiere
Și se reduc, cu voie, la tăcere,
Păzindu-te de-al drumului noroi.

Apoi rămân uitate pe poteci
În așteptarea vremii potrivite
De-a se lăsa seduse de ispite
Că pot dormi când nopțile sunt reci...

joi, 1 noiembrie 2018

Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.