De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

Ning culori...

Frunzele ning culorile din pom,
Și pun covorul clipelor de toamnă...
Dă-mi mâna... hai, pășește, doamnă,
Și hai în visul meu, un vis de om...

Sub, încă rouă, pașii mari, în zori
Se fac ușor și merg ușor departe,
Lăsând cărării rost firesc să-i poarte
Înspre tărâmul primilor fiori.

Le face vântul dimineții vad,
Când trecerea de pași le vrăfuiește,
Ca toate celelalte, care cad,
Să simtă cum căderea le-mplinește.

Sub pasul tău, le simți, se lasă, moi,
Trăirilor de blândă mângâiere
Și se reduc, cu voie, la tăcere,
Păzindu-te de-al drumului noroi.

Apoi rămân uitate pe poteci
În așteptarea vremii potrivite
De-a se lăsa seduse de ispite
Că pot dormi când nopțile sunt reci...

Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.

Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...