Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.

Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...

Avânt de toamnă

O seară, toamna... Simpla întâmplare
Va fi să-mi spui, târziu, în zori de zi,
Când soarele, zâmbind, ne va găsi
Ca trăitori de mare-mpreunare.

Așa va fi, știi bine vă vestirea
S-a vrut a fi chiar primul tău cuvânt
Ce timpului i-a dat deja avânt
Grăbindu-ne, cu anii, întâlnirea.

Vom face-n noaptea-aceea chiar risipă
De gesturi cu întregul înțeles
Ce dă dorinței rol de interes
Și vieții motivare printr-o clipă.

În patu-n care, înspre ceas de noapte
De orice haină trupu-ți vei goli,
Dorinței, iar, speranțe vei găsi,
Și năzuința unor multe fapte.

Doar eu și tu vom ști ce amănunte
În zvâcnet, coapsei, îi va da avânt,
Iar fierbințeala pântecului, sfânt,
Va descreți mult încruntata frunte.

Sânii rotunzi vor fi o mărturie
Că sufletul, simțindu-se dator,
Nu se mai vrea doar simplu spectator
Nici alungat înspre periferie.

Va fi să crezi că lupta-i câștigată,
De cum e azi când viața luptă-ți știi,
Ca nu cumva convinsă să devii
Că nu va fi nicicând ca altădată.

De toate fi-vor în această toamnă,
E toamna ce-i dovadă de destin,
Va dovedi de toate, pe deplin...
Fii pregătită, prea frumoasă doamnă.

Accente din antecedente

Învăț, din nou, să descifrez secrete,
Să nu mă las sedus de vorbe mari
Când, pe ascuns, voind să mă îmbete,
Găsesc, printre principii, adversari.

Încep să uit ce-nseamnă îndoiala
Când tot mai mulți la îndoială pun,
Cerându-mi, prin minciună, socoteală,
Ceea ce văd și am curaj să spun.

Adun în grabă fire de poveste
Ca să găsesc normalul început
Ce-mi dă motiv să dau, ușor, de veste
Un viitor ce fuge de trecut.

Și caut în multiple amănunte
Ideile ce văd că se ascund
În faptele crezute prea mărunte,
Dar înrobite-ntr-un absurd profund.

Compar deja firești antecedente
Cu ce e azi numitul timp prezent
Să pot lăsa în voia lor accente
În sine intrigate că-s absent.

Nu caut nici simboluri, nici însemne,
Nici deslușiri din cărți cu iz ocult,
Las vorba, fără temeri, să se-ndemne
A spune ce-i de spus, oricât de mult.

Vorbind accept că totu-i la vedere,
Că orbi sunt cei ce orbi se vor a fi,
Și mult dorita liniște-n tăcere
E cea mai simplă cale de-a orbi.

Când deslușesc și descifrez secrete
Mi-aduc aminte multe vechi trăiri,
Din care vin, complete și concrete,
Realități ca simple amintiri.

Geneza și antiteza

Întoarce-te, iubito, la geneză,
Acolo unde știi că te aștept,
Din vremea când al nașterii concept
Era o simplă, nouă, ipoteză.

Ridică-ți gânduri și priviri spre soare
Să descifrezi agnostice culori
Ce-n umbra unor veșnici călători
Se vor văzute stele căzătoare.

Citește-mi gândul care mie-mi spune
Că-i vremea de-a urma intuitiv
Un drum ce pare greu și relativ
Și pare doar o simplă viziune.

Chiar dacă te revoltă depărtarea
Sau drumul ți se pare troienit,
Vino și vezi de ce sunt obosit
Când greu și foarte rar, trăiesc uitarea.

Viața ne e o simplă ipoteză
Punctată de-ntâmplări ce știm c-au fost
Și azi te fac să-mi fii un adăpost
Pornirii-mi de a fi o antiteză.

Mi-a colorat, iubito, prima seară,
Lăsându-mi semnul că mă vrei ca dar,
Și reprimarea pierderii-n zadar
Al visului ce dreptul vrea să-și ceară.

Ne-am contopit, uitând de ezitare,
De absolutul lumii din porunci,
Ce-n repetări e-aceeași, ca atunci,
Voindu-se a fi o întâmplare.