Mă plimb pe sub castani,
Îi văd bătut de vânturi...Eu amăgit de ani,
De câte ori, în viață,n-am spus și n-am promis,
Doar de ce văd să-mi pese,să nu am nici un vis?
Mai cade câte-o frunză,
pământu-i ruginiu,
Ce-aș spune că mi-e viațade-s întrebat nu știu,
Aș vrea să am răspunsuldar nu cred că-l găsesc,
Nici anii nu mi-i număr,mai rău mă amăgesc.
O lacrimă îmi curge,
și-i parcă din trecut,
Obrazul îmi îngheață,voindu-l abătut,
Îl simt în tresărire...de când eram copil
Mi-l împăcam în tainăștiind că nu-i docil.
Privirea îmi aleargă,
se duce-n jos și-n sus,
Tot căutând, găsește,idei ce le-am exclus,
Ca să-nțeleg că totușiau încă mare rol
În clara definirea pierderii în gol.
Cu pas fără de țintă
mă plimb pe sub castani,
Văd mult prea tânăr gândul,cu multe zeci de ani,
Mi-e greu a mă-nțelege,cum, unde am greșit,
De nu-s în pas cu lumeași nu-s îmbătrânit?
Îmbătrânește frunza,
bătrâni copacii-s goi,
Se-ngreunează pașiicând calcă prin noroi,
Doar focu-i cel ce ardedin ce în ce mai mult,
Și se regenereazădin marele-i tumult.
Fac pauze prea dese
nu-s încă hotărât,
De-a ști din care lumeaici am coborât,
Sau dacă, prin extreme,drum singur mi-am ales
Și-acum, dintre dileme,nu am cum să mai ies.
În loc de îmi stă pasul
n-aș vrea a mai simți
Că timpul iar încearcăcu ceva-a mă minți,
Văd că și-n cer e toamnă,și n-am cum să mă-nșel,
Însă deja mi-e frică,știu clar că sunt rebel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu