Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...