cuvintele-mi sunt moarte
Tăcerea-mi e bogată,și-i cel mai bun firesc,
S-a stins lumina rampei,cortina e-ntr-o parte,
Doar umbra unor steledin urmă se gonesc.
A fost, cândva sfârșitul
precum o nebunie,
Cu cea mai mare forțăs-a vrut a fi un chin,
Și chiar a fost o clipăcurată agonie,
Ca, totuși, să ajungădovadă de destin.
Cuvintele n-au formă,
nu se mai vor rostite,
Se vor chiar rătăcitesub înțeles sumar,
Au spus cândva de toateși-au fost mortal rănite
De multa risipireși râs fără habar.
Mi-erai cândva chemare
înspre trăiri supreme,
Azi nu mai ești în staresă fii un vag motiv,
Ești doar un fel de umbrăstrivită de extreme,
Sub care vei rămânemereu, definitiv.