Dimineața, în priviri

Cu ochii dimineții te privesc,
Și te găsesc mereu întinerită,
Nu prea mai știu de pot să mă opresc,
Când știu ideea că-i deja pornită...

Te și întreb de ce te mai îmbraci,
Recunoscând că ești ispită dură,
Și nu e drept mereu să te prefaci
Că nepăsarea-ți e fără măsură.

Privirile îți fug cum mie-mi fug
Spre regăsirea razelor de soare
Ca ele să devină aprig rug
Arzând dorințe mult prea arzătoare.

Și-n fuga lor ajung să fiu grăbit,
Ajung să uit de-a somnului odihnă
Găsind altceva mult mai nimerit
De-a deveni pornirii mare tihnă.

În palme prind, la fel ca și în vis,
Sânii-ți porniți ușor în tresărire,
Ca început de drum spre paradis
Și spre fireasca vieții împlinire.

Timp nu avem și nu se vrea pierdut
În gesturi ce sunt mult ocolitoare,
Voind să am cu totul cunoscut
Supremul zămislit de întâmplare.

Și-n freamăt mi te pierd și regăsesc
Ieșindu-mi cu dorințe clare-n cale,
Șoptindu-mi sacadat să-mi definesc
Pornirile firesc principiale.

Iar când ajungem liniștii să fim
Model de reclădire din ruine
Prin omeneasca viață ne pornim,
Păstrându-mă, spre veșnicii, în tine.

Imposibila imunitate

N-am cum să fiu imun la tot ce văd,
Admonestându-mi dreptul de trăire
Al clipelor pe care le-ntrevăd
Marcate de fireasca-ți dăruire.

De Dumnezeu ți-i trupul dăltuit
Și fără-asemănare se arată
Că omenește nu-i de-nchipuit
Și nici n-a fost un altul, altă dată.

Pe coapse ochii grabnic îmi opresc
Și stau acolo clipă după clipă,
Făcându-mă mereu să-mi amintesc
De cum și tu te treci întru risipă.

Iar de privesc spre sâni nu pot să trec
Spre nici o altă cale, mai departe,
Forțarea notei e, din start, eșec,
Spre ei găsesc întoarceri și din moarte.

Și pântecu-ți devine corolar
A tot ce e fărâmă de idee,
Al trecerii de marele hotar
În trupul tău, fierbinte, de femeie.

Mă tot opresc, văzut sunt gânditor,
Știu eu, și numai eu, ce așteptare
Mă-mpinge a rămâne răbdător
Deși cu totul ard de nerăbdare.

Te tot privesc, aștept ceea ce-i dat,
Altfel nu are cum să,se întâmple,
Timpul își bate pasul apăsat,
Și ne așează graba lui pe tâmple.

Dar îmi vei fi din darul care ești
Și îți voi fi dorință împlinită,
Stindard eternității omenești
De Ceruri, cu menire, dăruită.

Definit de drum

De când mă știu sunt călător
Fără odihnă și prihană,
Că-s plămădit din drum, și dor,
Și lacrima ce-o simt sub geană.

Călătoresc în lung și-n lat,
Și sunt ca valul și-mi sunt malul,
Trecând cu greu neobservat
De cei ce-mi măsluiesc finalul.

Precum mă știu, și mă știu bine,
Prin zeci de ani fiind trecut,
Am învățat că-mi aparține
Dorința de necunoscut.

De când mă știu sunt doar pe drum,
Nu am odihnă, nici astâmpăr,
Colindător prin nori de fum,
Odihna caut să-mi răscumpăr.

Colind pe-ngustele poteci
Ce sunt urcuș până la stele
Lăsându-mă să fiu, pe veci,
Răscrucea gândurilor mele.

Și nu e zi, nu e nici noapte
Să stau măcar o clipă-n loc,
Drumul îmi e îndemn spre fapte
Făclie, flacără și foc.

Requiem pentru Tinchi

Vara trecea încet, încet, spre toamnă,
Dar se păstra-n tipare de lumini,
Fără să știe cât de mult înseamnă
Eternitatea vieții prin străini.

Ai nopții și ai zilei, totdeauna
Căutători în orice fel și chip,
Vă arăta, după privire, luna,
Și soarele, dormind, după tertip.

Erați, voi doi, veniți din altă lume,
Și noua lume o-mpărțeați cu noi,
Părând a fi aceiași după nume
Și pași, spre înainte, amândoi.

Schimbări de sensuri se voiau puține,
Dar în esențe totul era clar,
Iar voi știați că toamna totuși vine
Cu ploile decorului hoinar.

Noaptea păstra același vânt fierbinte
Și nedormiri ieșite din comun,
Mereu nepăsătoare la cuvinte,
Ori la idei ce oameni-i impun.

Erați voi doi, continuu împreună,
Doi pentru unul, unul pentru doi,
Ochi strălucind sub razele de lună
În așteptarea altor fapte noi.

Două lumini ce s-au ținut ascunse,
Spre orizont, cu grabă, te-au chemat,
Și printre lumi ciudat întrepătrunse
Spre Ceruri, dintr-o dată, ai plecat.

Tinchi-ți spusesem și-ai rămas, prin nume,
Pasul dintâi al drumului cel nou,
Iar tu plecând i-ai devenit renume,
Și ești și-aici, și-n Ceruri, un erou.

Eroare de vedere

Sunt unii ce mă văd picat din cer,
Dintr-o eroare-n vreme de furtună,
Și suferind de multul stat în ger
Tot așteptând o zi cu vreme bună.

Mă gratulează cei cu mult tupeu,
Crezând că pot cu-o vorbă a mă-nvinge,
Văzându-mă că-mi este parcă greu
De-a pune gaz pe foc și a nu-l stinge.

De multe ori nu vreau să mai vorbesc
Cu mult prea multa laudă de sine
A celor ce, cu voie, mă jignesc,
Că doar așa se cred că le e bine.

Unii mă văd, iar alții nu, rebel,
De după cum îmi pun câte-o problemă,
Dar eu mă știu, în orice caz, la fel
Ieșind mereu din omenesca schemă.

Sunt poate, chiar așa, din cer picat,
Și-ajuns aici, fiind în rătăcire,
Multe idei, cu timpul, am uitat,
Dar tot mai am destule-n amintire.

Dar n-am uitat, deși nu-mi e știut,
Că am un drum și drumul e spre țintă,
Și, pas cu pas, deja mi-e cunoscut
Că, întru tot, el chiar mă reprezintă.

Venind să-nvăț, puteam să și abdic
De la fireasca asumată-ndatorire,
Să troglodesc, să nu mă mai complic,
Să cred că tot ce-i dat așa-i să fie.

Sunt învățat să fiu ceea ce sunt,
Să motivez chiar semnul de-ntrebare
Când, repetat, chiar el e amănunt
Al nașterii-mi din simplă întâmplare.

Rebel în toamnă

Fac pas cu pas... E toamnă...

Mă plimb pe sub castani,

Îi văd bătut de vânturi...

Eu amăgit de ani,

De câte ori, în viață,

n-am spus și n-am promis,

Doar de ce văd să-mi pese,

să nu am nici un vis?

Mai cade câte-o frunză,

pământu-i ruginiu,

Ce-aș spune că mi-e viața

de-s întrebat nu știu,

Aș vrea să am răspunsul

dar nu cred că-l găsesc,

Nici anii nu mi-i număr,

mai rău mă amăgesc.

O lacrimă îmi curge,

și-i parcă din trecut,

Obrazul îmi îngheață,

voindu-l abătut,

Îl simt în tresărire...

de când eram copil

Mi-l împăcam în taină

știind că nu-i docil.

Privirea îmi aleargă,

se duce-n jos și-n sus,

Tot căutând, găsește,

idei ce le-am exclus,

Ca să-nțeleg că totuși

au încă mare rol

În clara definire

a pierderii în gol.

Cu pas fără de țintă

mă plimb pe sub castani,

Văd mult prea tânăr gândul,

cu multe zeci de ani,

Mi-e greu a mă-nțelege,

cum, unde am greșit,

De nu-s în pas cu lumea

și nu-s îmbătrânit?

Îmbătrânește frunza,

bătrâni copacii-s goi,

Se-ngreunează pașii

când calcă prin noroi,

Doar focu-i cel ce arde

din ce în ce mai mult,

Și se regenerează

din marele-i tumult.

Fac pauze prea dese

nu-s încă hotărât,

De-a ști din care lume

aici am coborât,

Sau dacă, prin extreme,

drum singur mi-am ales

Și-acum, dintre dileme,

nu am cum să mai ies.

În loc de îmi stă pasul

n-aș vrea a mai simți

Că timpul iar încearcă

cu ceva-a mă minți,

Văd că și-n cer e toamnă,

și n-am cum să mă-nșel,

Însă deja mi-e frică,

știu clar că sunt rebel...

Fără moarte, cu idei

Îmi vin idei și tot adun idei,
Timp am puțin iar graba nu m-ajută,
Mă-mbogățește fără just temei
Cu o dorință grea, necunoscută.

De haosul ce pare absolut,
Mă simt atras, aș vrea a-l înțelege,
De parcă eu din haos m-am născut
Și nu pricep că moartea e o lege.

Fac timpului dovadă că exist,
Dar nu îmi pasă mult că el comfirmă,
Prin legea morții știu că-i realist,
Dar doar pe el, ca veșnic, se afirmă.

Îl las în legea lui, ca iluzoriu,
Ca să își facă drum de-naintare,
Știindu-l ca intrat derizoriu
Și definit de semne de-ntrebare.

Prin ipoteze sensul de întreg
Își dă măsura clară de negare
De-ajungi cei mulți că moartea și-o aleg
Adevărată cale de scăpare.

Ideile-mi dinspre complex pornesc,
Urmându-și drumul, veșnic în spirală,
Punctând concret, pe tot ce întâlnesc,
Direcția ce-o au pe verticală.

Și-așa revin la haos, și revin
Dintr-o idee de necesitate
Neaservit motivului meschin
De-a crede că altfel le știu pe toate.

Ipocrizia lumii e un preț
Plătit mereu cu saț și frenezie,
Moartea-i văzută ca un act măreț,
Prin faptul că urmarea-i nu se știe.

Prețul nu-l știu, nu sunt interesat,
Nu-i relevant, nu are importanță,
Dar în gândirea mea îl simt ciudat,
Că e văzut cu viața-n concordanță.