Pe jos, singur

Dacă spun că-s singur nimeni nu mă crede,
Multă lume vede doar după tipar,
Numai Cerul știe, numai el mă vede
Cum îmi trece timpul, cât sunt de bizar.

Între două vorbe lacrima se șterge,
Însă în privire umbra-i e contur,
Când o cugetare într-un punct converge
Adunând detalii de jur împrejur.

Prins între detalii, uit de amănunte,
Uit să dau valoare pasului firesc,
Uit să am, ca alții, tâmplele cărunte
Și să-mi spun într-una că îmbătrânesc.

Ochii-mi urcă-n Ceruri și privesc la stele,
Pe orizontală mai ușor le văd,
Văd, pe întuneric, umbrele rebele
Și-ncotro se-ndreaptă sigur întrevăd.

Oamenii-mi adună viața-ntr-o poveste,
Mai întotdeauna pe modelul lor,
Zvonuri vin, grăbite, vise să-mi conteste
Și să mă consacre ca tăinuitor.

Rar de mai există cel care acceptă
Că prin a fi vesel eu arăt că-s trist,
Parcă-ntreaga lume a ajuns adeptă
A meschinăriei vieții de artist.

Eu vă spun că-s singur, voi puteți alege,
De spun adevărul ori sunt mincinos,
Va veni o vreme când veți înțelege
Cum se vede viața când o mergi pe jos.

Și dacă toate...

Și dacă toate-s să se-ntâmple
Și se întâmplă cu un rost,
Îmi iert durerile din tâmple
Și uit trecutul care-a fost.

Și azi cum știu că e urmarea
A tot, văzut ori nevăzut,
Mă simt totuna cu-ntâmplarea
Și timpul ei neprevăzut.

Și dacă pe din două-s toate
Și-n viitor e ca-n trecut,
Fără să știu cât de mai poate,
Încep să cred în absolut.

Și azi, când litera-mi descrie
Ceva ce cred că s-a-ntâmplat,
Știu că va fi curând să fie
Realul pur, neconturbat.

Și dacă toate îmi sunt date,
Și ies așa cum este dat,
Aleg să le-mplinesc pe toate
Să fiu, de-i cazul, vinovat...

Rar, puțin...

Tot spun că mor puțin câte puțin
În modul cel mai simplu și firesc,
De-aceea n-am opriri, nu mă abțin,
Să mă implic în viață, să iubesc.

În modul cel mai simplu și firesc
Scot la lumină teme din sertare
Să mă implic în viață, să iubesc
Direct, oricând, din pură întâmplare.

Scot la lumină teme din sertare
Din timpuri ce, se pare, au avut,
Direct, oricând, din pură întâmplare,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut.

Din timpuri ce, se pare, au avut
Coincidența marilor dileme,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut
A fost urmarea micilor probleme.

Coincidența marilor dileme,
E chiar potopul lacrimei arzând,
A fost urmarea micilor probleme,
Ce m-au făcut să mor, din când în când.

Scris și dat

Mă întreb mereu
Dacă tu și eu,
Vom avea un mâine ca în vis...
N-am nici un răspuns,
Dar îmi e de-ajuns,
În concret ce-i scris rămâne scris.

De-ți ai visul viu
Nu pot eu să știu,
Nici nu pot să știu ce ai visat...
Tu m-ai cunoscut,
Eu recunoscut,
Dar de unde încă n-am aflat.

Dacă speri sau nu
Poți să spui doar tu,
Numai tu știi ceea ce ai vrut...
Când suntem doar noi
Faci din viața-n doi
Altă zi și-un altfel de-nceput.

Eu nu-ți cer nimic,
Nici nu mă complic,
Viața e așa cum ni s-a dat...
Orice vom dori,
De ne vom iubi,
Cerul ne va fi înseninat.

Model prin amintiri

Eu îmi trăiesc aducerile-aminte
Într-un prezent ce n-are un trecut,
Doar că îl fac, prin jocul de cuvinte,
Să nu devină un imbold acut.

Trăirile sunt vii, cu amănunte
Prinse-n detaliul unui fin contur,
Ce pot, într-adevăr, să se confrunte
Cu orice tentativă de sperjur.

Şterse nu sunt de nici o-nvăţătură,
Nimic nu pot să iau, să pun în loc,
Amprenta lor e clară semnătură
Şi rostul lor e fără echivoc.

Au scos, fără tăgadă, la lumină
Trecând prin ape ce-au spălat idei,
Prin focuri ce au ars din rădăcină
Principii mari transpuse cu temei.

Nici un orgoliu nu le poate-nvinge,
Nici dogmele nu mi le duc la fund,
Că numai ele mă mai pot convinge
Când e nevoie tainic să le-ascund.

Imagini clare viu se colorează,
Nici o nuanţă nu e de alt fel,
Şi amintirea mi-e ţinută trează
Lăsându-mă a-mi fi, mereu, model.

Începutul ca şi joc

Începe amintirea să mă doară,
Amurgul vieţii bate-ncet la geam,
Să îl aud de-o vreme îmi doream,
Şi teamă-mi e că dat îi e să moară.

Am tot visat atât de multă vreme
Că voi primi de undeva un semn,
Măcar discret, de nu se vrea solemn
Că viaţa mi se trece spre extreme.

Începe înserarea să m-apese,
Stelele cad trecând prin dreptul meu,
De parcă-mi spun c-ar trebui şi eu
Să intru-n jocul lor fără să-mi pese.

Numindu-le pe toate simple stele,
Cu gândul înspre viaţă m-am lăsat
Şi seamă nu am luat nicicând la ele
Când le vedeam pe ceru-nseninat.

Începe gândul să mă contrazică,
Dându-mi exemplu tot ce eu am zis,
Voind să ştiu că lumea e prea mică
De-ajung să cred în jocu-i indecis.

Jucându-mă, am tălmăcit cuvinte,
Le-am explicat prin fapte şi idei
Care, uşor, mi-au luat-o înainte
Şi-au devenit peniţă de condei.

Încep idei să-mi vină, să-mi tot vină,
Chiar dacă amintirile mă dor,
Pe înserate tot mai e lumină,
Ca să nu am nici gând că pot să mor.

Noaptea, în doi

Am rătăcit în doi pe drum de noapte
Şi m-ai luat la tine-n multe vise,
Dar ai uitat şi au rămas promise
Pentru o-ntreagă viaţă alte fapte.

În noapte-mi eşti tu cea adevărată,
Şi-n şoapte-mi juri o dragoste eternă,
Dar dimineaţa-i goală a ta pernă
Şi ziua care-ncepe e ratată.

Împreunaţi, de-atâtea ori, în noapte
M-ai adunat, pe totdeauna-n tine,
Şi m-ai lăsat să ştiu că-mi aparţine
Pornirea-ţi din dorinţe înspre fapte.

Noapte-am simţit cât doare depărtarea
Şi drumul cât de mult face risipă
De sensuri ce se trec mereu în pripă
Când definesc, în mod ciudat, iertarea.

Şi cum urmează, iar, un miez de noapte,
Mă simt chemat de-a Cerurilor poartă,
De trupul tău ce-mi este vieţii hartă,
Denominare prin concrete fapte.

Prin noapte trecem, ea ne reuneşte,
Visul mereu ne duce-nspre departe,
Ferindu-ne de ispitiri deşarte,
Când simţi dorinţa cum prin fapte creşte.