Fără moarte, cu idei

Îmi vin idei și tot adun idei,
Timp am puțin iar graba nu m-ajută,
Mă-mbogățește fără just temei
Cu o dorință grea, necunoscută.

De haosul ce pare absolut,
Mă simt atras, aș vrea a-l înțelege,
De parcă eu din haos m-am născut
Și nu pricep că moartea e o lege.

Fac timpului dovadă că exist,
Dar nu îmi pasă mult că el comfirmă,
Prin legea morții știu că-i realist,
Dar doar pe el, ca veșnic, se afirmă.

Îl las în legea lui, ca iluzoriu,
Ca să își facă drum de-naintare,
Știindu-l ca intrat derizoriu
Și definit de semne de-ntrebare.

Prin ipoteze sensul de întreg
Își dă măsura clară de negare
De-ajungi cei mulți că moartea și-o aleg
Adevărată cale de scăpare.

Ideile-mi dinspre complex pornesc,
Urmându-și drumul, veșnic în spirală,
Punctând concret, pe tot ce întâlnesc,
Direcția ce-o au pe verticală.

Și-așa revin la haos, și revin
Dintr-o idee de necesitate
Neaservit motivului meschin
De-a crede că altfel le știu pe toate.

Ipocrizia lumii e un preț
Plătit mereu cu saț și frenezie,
Moartea-i văzută ca un act măreț,
Prin faptul că urmarea-i nu se știe.

Prețul nu-l știu, nu sunt interesat,
Nu-i relevant, nu are importanță,
Dar în gândirea mea îl simt ciudat,
Că e văzut cu viața-n concordanță.

Voluntar întru răsplată

Ți se întâmplă multe, le trăiești,
Și parcă simți că nu se mai termină,
Că, zi de zi, un an îmbătrânești
Tot căutând un drum către lumină...

Trecută este vremea și-au trecut
Atâtea clipe ce-ar părea ciudate,
Prea pline de absurdul absolut,
De nu le-ai știi avute, întâmplate.

Încerci mereu și tot îți spui "Încerc",
Alte idei și multe alte forme,
Și tot așa... Te tot învârți în cerc,
Cu un bagaj de așteptări enorme.

Mulți au promis și încă mulți promit
Că pot schimba ceva printr-o minune,
Și-i crezi, avându-ți gândul istovit
De căutarea vremurilor bune.

Veni-va iar, vestind că este sol,
Un cineva ce, măsluind cuvinte,
Le va-mbrăca mai mult în staniol
Ca să te-ncrezi în el că nu te minte.

Va spune vorbe, mult prea multe-n plus,
Din mult știuta lui închipuire,
Plimbându-și ochii dinspre jos spre sus
Spre a-și primi bogată mulțumire.

Încerc un gând... Aș vrea să te opresc
Din zbaterea ce duce spre niciunde
Ca-n liniște, mergând înspre firesc
Să vezi că leacu-n tine se ascunde.

Eu nu te-mping la fapte, dau idei
Ce știu că au, prin vindecări, urmare,
Și sunt reper de normă și temei
Unui răspuns complet la întrebare.

În luptă-ți intru simplu voluntar,
Și-alături lupt, nu lupt pentru o plată,
Știind că lupta nu va fi-n zadar
Voi fi primind, în adevăr, răsplată.

Comuna coincidență

Cuvintele deja îți sunt rostite,
Când le-ai rostit știai că au un rost,
Așteaptă să se vadă împlinite,
Să povestească ele cum a fost.

Voiam să-ți scriu, și-așa cum au fost scrise
Aceste rânduri au avut un sens
Căci porțile ce-au fost mereu închise
Azi s-au deschis, deși în contrasens.

Par toate-a fi de ceva-mpiedicate,
Ca nu cumva sfârșitul să-i grăbim,
Desțelenind terenuri înierbate
Indestructibili chiar să devenim.

Trecem prin furci de cer, ori caudine,
Prin trecători cu bolovani ce cad
Ca să uităm să vrem ce se cuvine,
Tot căutând un mal pe-al apei vad.

Îți e dorință, și îmi e dorință,
Ieșirea din prealungul compromis
În care ne-am pierdut, cu prisosință,
Puterea de-a trăi real ca-n vis.

Doar noi, prin noi... expresia comună,
Dându-i esență ne mai este leac,
Chiar primul pas, o noapte împreună
Va pune deznădejdilor capac.

Grăbește-te încet, dar te grăbește,
Totul veni-va fără a vesti,
Punându-ne prin fapte, omenește,
În rol firesc, în rolul de-a trăi.

Totul va fi ca o coincidență,
Moment de nimeni, cumva, pregătit,
Însă strident prin clara-i evidență,
Și forța ce-l va face neoprit.

Ninsoare de prevestire

Iubito, ni se-arată primăvara
Sub semnele acestui val de ger,
Ce dă-n vileag al nopților mister,
În noi, mereu prezent, când vine seara.

Se-arată rostul zbaterii din tine
Prin ultimile frunze care mor,
Ce ne arată că, nemuritor,
E rodul toamnei ce o simți că vine.

E gerul mare, vântul se-ntețește,
Nici umbrele pe câmpuri nu mai stau,
Spre pribegie cale grabnic au,
Aleargă și se vaită pe muțește.

Sunt semnele atât de mari și clare,
Ce va urma devine evident,
Oricât absurdul s-ar dori prezent,
Oricum, nimic nu este la-ntâmplare.

Și ninge, dar cum ninge nu se vede
Fulgii-s furați căderii pe pământ
De-acest năpraznic, fără noimă, vânt,
Prin forțe-n care tainic se încrede.

Albul din jur spre ceruri levitează,
Lăsând lumina fără rost sau sens,
Că dorul ne împinge-n contrasens,
Poate, de-aceea, nici nu mai contează.

Dorm fluturii, visează-n crisalidă,
Câmpu-nverzit și colorat de flori,
Unde zbura-vor definind fiori,
Uitând să creadă că au fost omidă.

Frigul tot crește și se lasă seara,
Va face drum luminilor din Cer,
Și dezvelind al nopților mister,
Ni se arată, nouă, primăvara...

Detaliul la scadență

Eu știu că-ți este greu să-ți amintești
Realități din vieți deja trecute
Fiind convinsă doar că mă iubești
Doar prin idei reale, cunoscute.

Nu mă-ntristez, de-ajuns e că exiști
Și ți-a fost dat să afli, într-o clipă,
Că poți încă o vreme să reziști
Tendințelor de hotărâri în pripă.

Prin întâmplări cu iz deja ciudat
Multe apar ca fapte întâmplate
Și chiar prezentul pare renegat
Prin viitorul ce din joc îl scoate.

Nici eu nu știu ce aș putea să-ți spun
De cum ar fi o următoare noapte
În care totul ne va fi comun,
Comun și idei și-n multe fapte.

În depărtare ești, departe sunt,
Și ne despart cuvinte și idei,
Dar puntea e un minim amănunt
Ce existenței ne tot dă temei.

Eternitatea nu-i un simplu sens
Sau o idee ce, detaliată,
Aduce argumente în consens
Și ce e azi cu ce a fost odată.

Vin din trecut și-ți vin din viitor,
Cu-atât de multe clare evidențe
Că spui și tu că nu-i întâmplător
Dorul de vis și timpuri de scadențe.

Nu-ți amintești... Nici n-are astăzi rost,
De-ai ști mai multe încă te-ai opune
Să fie iar ceva ce a mai fost,
Și cum a fost în vremuri mult mai bune.

Alegere și joc

Această viața e un caldarâm
Cu jocuri ce dau cărțile pe față,
În care ne iubim sau ne urâm
Și căutăm lumini prin copci de gheață.

Că nu suntem deloc întâmplător
Mai jos, mai sus, pe drum ori în răscruce,
Nu-i prea-nțeles de simplul muritor
Ce tot ar vrea o altă cruce duce.

Jucăm pe-aici, dar totu-i hotărât
Prin legi ce nu sunt lumii cunoscute,
Ce pune om frumos în chip urât
Și definește praguri absolute.

Ca-n orice joc rămâne de ales
O cale ce ne pare a fi dreaptă,
Pe care-n mod firesc se întrețes
Gânduri ce-ajung întotdeauna faptă.

Alegere mereu, mereu numim
Ideile ce se pornesc din minte
Atunci când adevăru-l ocolim
Și-l îngropăm sub valuri de cuvinte.

Mai recunoaștem, rar, din când în când
Că nu ajuta multa rațiune,
Când moara minții macină un gând
Pierzând adevărata noțiune.

Jocul mereu ajunge a fi joc,
Multe căderi ajung a fi urcare,
Sau cei ce urcă se aruncă-n foc,
Avându-și focul singura scăpare.

Drumul prin viață-i nedeterminat,
Atât vedem, atât putem susține,
Noi însă doar l-avem de terminat,
Și numai pasu-i tot ce ne-aparține.

Rebel, prin amintiri

Mereu am cunoscut femei frumoase,
Nu am nici azi ceva de reproșat,
Erau, pe totdeauna, grațioase,
Și nu știu cum de-n grații le-am intrat.

Au fost povești ce-s azi nemuritoare,
Ce-n felul lor au dat trăirii rost,
Găsind că viața-i clar folositoare
Cu iz prezent prin toate câte-au fost.

Le-am întâlnit cum dat a fost să fie,
În nopți târzii, ori într-al zilei miez,
Ca nu cumva în vis să se prescrie
Și să devină, prin dorințe, crez.

Mi-au fost și gând, și faptă, și-amintire,
Chiar au avut de-atâtea ori urmări,
Ca să arate câtă dăruire
Încape-n rostul marilor chemări.

S-au tot ivit, spre întâmplări motive,
Cu felul lor de orizont îngust,
Ca niciodată gânduri obsesive
Să nu creeze alt motiv, injust.

Și s-au ivit, în clasicele forme
Consemnele normalului îndemn
Ca dincolo de dogme ori de norme
Jocul să-și aibă rol de pas solemn.

Le știu pe toate... Toate-au fost frumoase,
Și le mai văd și azi și sunt la fel,
Și au rămas la fel de grațioase,
Făcându-mă să simt, să fiu rebel...