Pribegie pe cartelă

Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.

Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.

Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.

Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.

Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.

Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.

Requiem pentru Eli

De-acum e înger, ni s-a dus la Cer
Fără de gesturi, fără să ne spună,
Căzând precum cad frunzele de ger
Uitând să ne ureze Noapte bună!...
.......................................
Un suflet mic, curat, nevinovat,
Lovit de crunta noastră nepăsare,
De Dumnezeu, cu grijă, ajutat,
Din suferință și-a găsit scăpare.

E liniște, de stele ceru-i plin,
Lumina lumânării pare-a plânge,
Din plânsu-mi recunosc, cu greu m-abțin,
Durerea-mi curge-n vene-n loc de sânge.

Mă doare gestului omului ce-a vrut
Să facă altui om o bucurie,
Și în cuvântul lui s-a încrezut,
Sperând că totul bine o să fie.

Și doare că nu știu de-a fost de-ajuns
Ce am făcut spre drept a-i da la viață
Și nu găsesc niciunde un răspuns,
În lipsa lui simt vorba că-mi îngheață.
.......................................
Clipele trec... El, timpul, trecător,
Despre plecarea ta face dovadă,
Și nu a fost nimic de ajutor
Ca viața-n tine, iar, să se-ntrevadă.

În alb curat, în albul cel mai pur,
Ți-a fost să fii aici o viața-ntreagă,
Și de-o blândețe fără de cusur
Ce lasă multe să se înțeleagă...

Ești înger, Eli... Ești acolo, sus,
Aici ești o frumoasă amintire,
Multe-s de zis... dar totul e redus,
La numele spre veșnică-ți rostire...

Gândesc... iubesc...

Mereu un gând îmi fuge către tine,
Cu rostul lui, real și omenesc,
Plin de sența care-ți aparține,
Și idealul vieții, pur lumesc.

Să uit de toate, chiar de vreau a-mi spune,
Și, tot spunând, îmi cred c-am reușit,
Ideile încep să se adune,
În gând, spre tine, mă întorc spășit.

Privirile îmi fug, când au pe unde,
Iar când nu au degrabă rătăcesc,
Și cu lumini încep să se inunde,
De-ajung, din nou, în gând să te găsesc.

În gol privesc și țin acea privire,
O chiar oblig înspre un gol țintit,
Dar mă trezesc că trece-n adormire
Și chipul tău în vis mi-e regăsit.

Glasuri destule, când aud pe stradă,
Prin tot ce viața in firesc,
Îmi sunt dovada fără de tăgadă
Că tot la tine, tainic, mă gândesc.

Și, mai mereu, în tot ce am a face
De-atâtea ori de viață nevoit,
Îmi spune noaptea, ce nu-mi e în pace
Că dor îmi e și nu e de oprit.

Nici nu mai știu dacă e rău sau bine,
Dacă-i firesc sau, cumva, nefiresc,
Că mult prea des, mereu să-ți spun îmi vine,
Că îmi lipsești... de fapt că te iubesc.

De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

Ning culori...

Frunzele ning culorile din pom,
Și pun covorul clipelor de toamnă...
Dă-mi mâna... hai, pășește, doamnă,
Și hai în visul meu, un vis de om...

Sub, încă rouă, pașii mari, în zori
Se fac ușor și merg ușor departe,
Lăsând cărării rost firesc să-i poarte
Înspre tărâmul primilor fiori.

Le face vântul dimineții vad,
Când trecerea de pași le vrăfuiește,
Ca toate celelalte, care cad,
Să simtă cum căderea le-mplinește.

Sub pasul tău, le simți, se lasă, moi,
Trăirilor de blândă mângâiere
Și se reduc, cu voie, la tăcere,
Păzindu-te de-al drumului noroi.

Apoi rămân uitate pe poteci
În așteptarea vremii potrivite
De-a se lăsa seduse de ispite
Că pot dormi când nopțile sunt reci...

Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.